Re: Caratteri romeni

::

OldClaudio” post=89593Allora manda un esempio minimo compilabile. Grazie.

Questo è il codice che ho scritto:

`
\documentclass[a4paper]{article}
\usepackage[T1]{fontenc}
\usepackage[utf8]{inputenc}
\usepackage[romanian,italian]{babel}
\usepackage[babel]{csquotes}
\usepackage{paracol}

\begin{document}

\begin{paracol}{2}

\begin{leftcolumn}
Fermo e Lucia

«La Storia si può veramente chiamare una guerra illustre contro la Morte: poiché richiamando dal sepolcro gli anni già incadaveriti, gli passa di nuovo in rassegna, e li ordina di nuovo in battaglia: onde i perspicaci ingegni che in questo arringo raccolgono palme conservano al loro nome quella immortalità che agli altri conferiscono. Ma questi nobili campioni della memoria non fanno all'obblio se non furti splendidi e rapiscono soltanto le spoglie le più ricche e brillanti, imbalsamando coi loro inchiostri i fatti dei prencipi e potentati, e personaggi, tessendo come in feral tela le battaglie, e trapuntando coll'ago finissimo dell'ingegno i fili d'oro e di seta che formano un perpetuo ricamo di azioni gloriose. Però non essendo alla debolezza del mio ingegno concesse queste vittorie, ed avendo io osservato nel lungo giro dei miei anni molte e straordinarie vicende le quali mi sono sembrate degne di memoria, ma di memoria defraudate saranno e per essere avvenute in gran parte a persone meccaniche e di bassa condizione e non avere portata mutatione nelle ruote degli stati: ho stimato di lasciarne una ricordanza ai posteri o almeno ai miei discendenti, collo scolpirle in queste carte, parendomi che le cose private di questi tempi sieno meritevoli di quella osservazione che i dotti danno alle cose mostruose, perché in picciolo teatro vi si veggono luttuose tragedie di calamità, e scene di malvagità grandiosa. Onde si vede esser vero quel detto che il mondo invecchiando peggiora, ma non credo che sarà vero d'ora in poi, perché avendo il male ormai passato i termini della comparazione, ha toccato l'apice del superlativo, e il pessimo non è di peggioramento capace. Si vedrà anche come l'umana malizia ha saputo superare tutti i ritegni, e spezzare tutti i freni più ben temprati, avendo potuto moltiplicare ogni sorta di sevizie, perfidie ed atti tirannici a dispetto delle leggi divine ed humane. E considerando che questi stati sieno soggetti alla Maestà del re Cattolico che è quel sole che mai non tramonta, e che sovra di essi con riflesso lume qual luna risplenda chi ne fa le veci, e gli amplissimi senatori quali stelle fisse vi scintillino, e gli altri magistrati come erranti pianeti portino la luce in ogni parte, venendo così a formare un nobilissimo cielo, si vedrà che gli atti tenebrosi che a malgrado di tante provvidenze si sono moltiplicati essere altro non possono che arte e fattura diabolica, poiché l'humana potenza del male bastare a tanto non dovrebbe. Narrando adunque come fedele spettatore li accidenti singolari da me osservati, tacerò per degni rispetti molti nomi di personaggi e di luoghi che potrebbero servire come di indizio e di guida a trovare i personaggi nel covile oscuro della dimenticanza: né per ciò si dirà che questa sia imperfezione alla suddetta mia storia; a meno che non fosse letta da persone ignare della filosofia, e gli uomini dotti ben vedranno che nulla manca alla sostanza; perché essendo fuori di ogni dubitazione che il nome altro non è che purissimo accidente…».

Aveva trascritta fino a questo punto una curiosa storia del secolo decimosettimo, colla intenzione di pubblicarla, quando per degni rispetti anch'io stimai che fosse meglio conservare i fatti e rifarla di pianta. Senza fare una lunga enumerazione dei giusti motivi che mi vi determinarono, accennerò soltanto il vero e principale. L'autore di questa storia è andato frammischiando alla narrazione ogni sorta di riflessioni sue proprie; a me rileggendo il manoscritto ne venivano altre e diverse; paragonando imparzialmente le sue e le mie, io veniva sempre a trovare queste ultime molto più sensate, e per amore del vero ho preferito lo scrivere le mie a copiare le altrui; stimando anche che chi ha una occasione per dire il suo parere sopra che che sia non debba lasciarsela sfuggire.

Le mezze confidenze del narratore e le ommissioni frequenti dei cognomi dei personaggi, e dei nomi dei luoghi, non fanno a dir vero oscurità: veggio nullameno per esperienza che sono fastidiose a chi legge, e avrei desiderato trovare altrove ciò che è solamente indicato nel manoscritto, ma non mi venne fatto: in qualche luogo però le indicazioni di luogo sono così chiare e moltiplici che il nome si è potuto trovare certamente e facilmente, ed allora l'ho scritto.

È qui il luogo d'antivenire un'accusa la quale per grave e pericolosa ch'ella sia, potrà leggermente esser data a questo scritto: cioè che non sia altrimenti fondato sopra una storia vera di quel tempo, ma una pura invenzione moderna. Prego coloro i quali fossero disposti ad ammettere questo sospetto, a riflettere che essi verrebbero ad accusare l'editore niente meno che di aver fatto romanzo, genere proscritto nella letteratura italiana moderna, la quale ha gloria di non averne o pochissimi. E benché questa non sia la sola gloria negativa di questa nostra letteratura pure bisogna conservarla gelosamente intatta, al che ben provvedono quelle migliaja di lettori e di non lettori i quali per opporsi a ogni sorta d'invasioni letterarie si occupano a dar se non altro molti disgusti a coloro che tentano d'introdurre qualche novità. Oltre di che questo genere, quand'anche non sia altro che una esposizione di costumi veri e reali per mezzo di fatti inventati è altrettanto falso e frivolo, quanto vero e importante era ed è il poema epico e il romanzo cavalleresco in versi. Per queste ragioni ognun vede quanta debba importare all'editore di allontanare da sé questo sospetto. Certo, il migliore espediente sarebbe di mostrare il manoscritto, ma a questo egli non può indursi per altri e pur degni rispetti. Il più degno dei quali si è, che se il manoscritto fosse mostrato a pochissimi ed amici, l'incredulità durerebbe, e se a molti si diffonderebbe l'opinione che la vecchia e originale storia è molto meglio scritta che la nuova e rifatta, che v'era in quella un certo garbo, una certa naturalezza, un sapore di verità, un'aria di contemporaneità che è svanita affatto nella copia. Si direbbe che veramente il reo gusto del secolo si fa sentire nello stile del vecchio scrittore ma che però vi è una certa fragranza (dico bene?) di lingua che ben fa vedere che di poco era spirato quell'aureo cinquecento, quel secolo nel quale tutto era puro, classico, lindo, semplice, nel quale la buona lingua si respirava per così dire coll'aria, si attaccava da sé agli scritti, dimodoché, cosa incredibile e vera! fino i conti delle cucine e gli editti pubblici erano dettati in buono stile. Che se nel secolo susseguente tutto si alterò, almeno almeno la corruttela non era straniera, era un lusso un abuso delle ricchezze patrie, una sazietà del bello o almeno non si leggevano ancora libri francesi, perché la Francia non aveva ancora quegli insigni scrittori che per disgrazia delle lettere ebbe dappoi.

Non volendo adunque mostrare il manoscritto originale, ha l'editore pensato un altro mezzo per convincere i lettori della realtà di questa storia. I dubbj su di essa non possono nascere da altro che dal non trovare verità nel costume, nei fatti, e nei caratteri del tempo rappresentato: poiché se si venisse a concedere che questa verità si trova, allora il dire che la storia è inventata potrebbe quasi quasi parere più che un biasimo una lode, dal che bisogna guardarsi ben bene. Ora per certificare i più increduli che i costumi sono veramente quelli del tempo, l'editore propone loro di fare ciò ch'egli stesso ha fatto per giungere a questo convincimento. A dir vero molte gli parevano tanto strane, ch'egli non sapeva risolversi a crederle realmente avvenute, perloché si pose a frugare molto nei libri e nelle memorie d'ogni genere che possono dare una idea del costume e della storia pubblica e privata del Milanese nella prima metà del secolo decimosettimo. Tutte le sue ricerche lo condussero a risultati talmente somiglianti a ciò che egli aveva veduto nel manoscritto che non gli rimase più dubbio della veracità della storia che vi si contiene. Per comodo di chi volesse rifare queste ricerche egli pone qui una scelta delle letture opportune a mettere chicchessia in caso di giudicare da sé questo fatto.

Nota di libri, memorie etc.
\end{leftcolumn}

\begin{rightcolumn}
\begin{otherlanguage}{romanian}
Ştefan cu măr

Ştefan tocmai rîdea cu gura pînă la urechi (se va rîde mult în istoria aceasta; absolut aiurea). De aceea deveniră mai clăpăuge decît erau în mod obişnuit. Şi rîdeau, la rîndu-le, pînă la gură. Într-un anume sens, aceasta însemna că în sufletul său lucrurile se aflau într-o oarecare ordine. Şi se pregăteau de ducă.
Camelia parcursese o distanţă enormă cu trenul. Cu intermitenţe, citise o carte, rezistase unui avans, mîncase două mere şi privise pe fereastră. În cea mai mare parte a timpului, însă, privise pe fereastră. Prin faţa ochilor ei avură timp să se perinde gări fără personalitate, munţii, Anilu, controlorul afumat, trupa ei de teatru, un fragment din filmul vieţii (actul divorţ, scena tribunal, fără avocat); într-un tîrziu şi o lacrimă – cineva uitase uşa vagonului deschisă. Nu ştia prea bine de ce plecase de acasă şi nici de ce, peste cîteva zile, avea să se întoarcă. În acele zile priza fără prea mare chef aerul unei tinereţi care tocmai se pregătea să o întindă. O stare vecină cu gripa; lipseau doar febra şi tusea. Şi poate cineva care să o înţeleagă. Sau numai să o iubească.

Ştefan urca maiestuos ca un majordom treptele cîte două, iar Camelia le cobora graţios ca o libelulă doar cîte una. Un contrapunct era pe cale a se naşte. Apoi se născu. Iar ceva mai tîrziu muri – majordomii nu prea înghit libelulele.

Povestea a început astfel: omuleţul grizonat tocmai dădea de veste că manifestările dedicate evenimentului fuseseră deschise. Ştefan rîdea cu gura pînă la urechi, iar lucrurile din suflet se pregăteau de ducă. Camelia privea cu un aer trist adunarea pestriţă, printre care se risipea tot mai lejer tinereţea sa. Apoi o jerbă de lumină, cîteva semne de întrebare, două puncte sus şi fum, foarte mult fum. Printre norii dezarticulaţi gura flămîndă a tinereţii Cameliei culegea liber unitate cu unitate lucrurile din sufletul lui Ştefan. Sufletul se lăsa masticat într-un exerciţiu de umilinţă tardivă, iar gura lui Ştefan aducea acum mult, mult, a rînjet.
“Tu eşti Camelia, nu-i aşa?”, întrebă Ştefan cuprins de un fel de transă, ca atunci cînd visezi atît de mult un lucru încît nici nu-ţi dai seama că de fapt îl ai. “Eu sînt Camelia”, spuseră ochii femeii, clipind de două ori, simultan. Apoi fiecare plecă la treaba sa. Dar cu adevărat nu o găsi niciunul.
Spre seară Ştefan porni a se acomoda cu oraşul. Acesta arăta exact ca orice localitate de cîmpie situată la munte. Arăta ca dracul. Ştefan gîndi că poate nu era o idee tocmai bună deplasarea pînă acolo. Avea atîtea alte lucruri de făcut la el acasă. Putea repara bazinul toaletei, putea asculta ultima achiziţie jazz (OREGON, “In Performance” 2 x LP, live), sau putea face curte unei femei; în ultima vreme i se întîmpla cam rar. Uneori însă destinul pare mai puternic. De cele mai multe ori chiar este. Acum însă străbătea străzile. O senzaţie plăcută / neplăcută i se insinua dinspre creier înspre coşul pieptului. Senzaţia căpătă foarte repede un chip, iar chipul îi zîmbi cu teamă. Curios, nu prezenta carii.
Camelia despacheta rucsacul burduşit cu haine uzitînd de gesturi bine studiate. O adevărată ramură a matematicii se pregătea să se nască printre pantalonaşii scurţi aşezaţi cu pudoare în şifonier şi pijamaua verde precum marea invadată de alge şi garizi. Printre ele, asemeni unui factor variabil disturbînd simetriile unei ecuaţii perfecte, fustiţa scurtă de luat minţile. O ridică deasupra ochilor o privi cu atenţie şi o aruncă brusc cît colo. Unde îi era, de fapt, locul.
La sosire, în sala de festivităţi avusese timp să arunce o privire asupra bărbaţilor împrăştiaţi prin încăpere precum seminţele dintr-o binecunoscută pildă. Majoritatea uscate. Un rîs sănătos dar strident o lovi în urechi, surprinzînd-o. “Un ins din sud, fără doar şi poate”, gîndi ea neutru şi privi într-acolo. Apoi acesta îi rosti numele. Părea că o cunoaşte dintotdeauna. Camelia ridică din nou fustiţa scurtă de luat minţile şi o strînse la piept. Ca pe o ultimă şansă. Sau poate ca pe prima.

“Scrii bine”, ciripi ceva mai gros Ştefan. “Vorbeşti serios?”, ciripi normal Camelia. “Serios”, şi tonul grav accentuă afirmaţia. “Ai un anume cinism care te salvează.” “Cinismul nu salvează pe nimeni.” “Crezi?” “Uită-te la tine.” Ştefan se privi cu atenţie. Nu văzu mare lucru. “Ce vrei să spui?” “Acum trei ore hohoteai alunecînd pe valul lin al unei superficialităţi cu care erai gata să mă convingi că îţi aparţine. După o oră aprindeai lumînări şi nu mai cunoşteai pe nimeni. Acum stai lîngă mine şi în curînd îmi vei face curte.” “Asta înseamnă a fi cinic?” “Nu, cinic eşti abia după. Pentru că, fie că rîzi, fie că plîngi, ţi-e tot una. Tu nu ştii decît să suferi.” Camelia se ridică de la masă, făcu un număr impar de paşi spre stînga, apoi un număr par spre dreapta şi ajunse la fereastră. În urmă parfumul contrafăcut nu dilua cu nimic gravitatea scenei. Şi ea ştia asta. “Îmi place parfumul tău”, îi spuse Ştefan. Ştia şi el la fel de bine, dar simţea nevoia să sublinieze. Apoi adăugă, “De unde ştii atîtea lucruri despre mine?” Camelia rîse încetişor. Numai cînd rîdea, faţa ei căpăta un echilibru relativ, iar deviaţia de sept devenea chiar simpatică. “Sufletul tău umblă de dimineaţă fără nici un rost. Acum se odihneşte aici sub sînul meu drept. Într-o zi, poate, îţi voi permite să-l iei înapoi.” “Rîzi de mine”, spuse Ştefan neconvingător. “Rîd de tine”, spuse şi Camelia. Rîdea de el.
Prima dimineaţă îl găsi pe Ştefan treaz. Pe undeva şi beat. Noaptea o petrecu împreună cu ceilalţi spunînd bancuri. Un domeniu în care nu găsise încă un concurent pe măsură. “Ciocane, ştii bancul cu omătu’?” Ciocan rîdea încă înainte de a afla poanta. Aşa de bine spunea Ştefan bancurile. “Omăt pe futa!” Hohote. Numai Ştefan, undeva în adîncuri bocea, bocea, de parcă urma să moară. Sau cam aşa ceva. “Gusti, ia zi, ştii bancul cu Marin?” Gusti răgea simpatic şi nu găsea loc pentru un nu umil. “M-ar interesa mă-ta!” Hohote. Numai Ştefan, undeva în adîncuri… Sau cam aşa ceva.

Iar pe Camelia visînd ceva frumos. Probabil pe Anilu. Pe care o bugiulea drăgăstos. În pijamalele verzi ca marea invadată de alge şi garizi arăta la fel de frumoasă ca şi în afara lor, dar cine ştia asta în afara vocii auctoriale? Colega de cameră o trezi cu precauţie; simţea nevoia să vorbească cu cineva. “Camelia, încă mi-e teamă.” “Tu, Elena, te comporţi ca o adolescentă.” Şi Camelia îi luă mîna ducînd-o la frunte. Elena avea o mînă aspră, încordată. Iar Camelia o frunte caldă. Pe care mult mai tîrziu avea să o sărute Ştefan.
Organizatorii montaseră o zi superbă. Apoi un autocar şi o călătorie prin împrejurimi. Ştefan făcu primul pas dar acesta fu unul împiedicat – Camelia avea deja un vecin de scaun. Ştefan se aşeză undeva în faţă şi îi fu foarte greu să tot întoarcă privirile spre Camelia. Dar nu imposibil. Iar privirile sale chinuite era recompensate cu priviri senine care îl scoteau din minţi.

Un lucru îi era clar – avea să se îndrăgostească. Iar un altul îi era cu totul şi cu totul confuz – era cazul?
Dealurile regiunii se perindau prin faţa lui Ştefan ca şi prin faţa Cameliei. Ştefan se vedea cam la o treime de bază şi două treimi de vîrf alergînd-o tandru. Aveau să ocolească vreo doi-trei copaci, apoi el ar fi prins-o de mijloc, ar fi întors-o către el şi ar fi sărutat-o atît de cast încît aceasta, după nouă luni, ar fi dat naştere unui prunc bălai, ca în basmele cu împăraţi şi zîne. Camelia se vedea doar rezemată de un copac, Anilu ţopăind veselă în juru-i şi doar o senzaţie de nelinişte numai, la gîndul că un necunoscut, în sfîrşit, unul plin de intenţii onorabile, putea trece pe acolo, eventual să o şi remarce.
La mînăstirea de maici, Ştefan îşi lepădă pentru o vreme masca şi dezvălui privirilor interesate un chip tragic. Din fericire, în acel moment, privirile interesate scormoneau prin lemnul icoanelor, şi adevăratul chip al lui Ştefan trecu neobservat, lăsînd în urmă cîteva dîre de apă sărată. Camelia asistă mută la toată această scenă patetică şi poate tocmai de aceea îi acordă toată compasiunea sa. Din acel moment Ştefan era un individ peste care nu mai putea trece. Constatarea îi provocă un şoc, ceva aducînd a fior erotic. Apoi cumpără o ilustrată.
Fu o noapte de nesomn pentru amîndoi. Pentru ea fiindcă se gîndea la el şi pentru el fiindcă se gîndea la ea. Ştefan închipuit de Camelia prezenta contururi incerte; părea bun şi în acelaşi timp ameninţător, avea 31 şi arăta a 34, vorbea frumos dar prea repede, motiv pentru care ea nu înţelegea prea mare lucru, purta barbă dar, în acelaşi timp, şi prezervative cu gust de banane, nici un motiv prea puternic pentru a fi reţinut şi un milion de motive pentru a i se arunca în braţe. Aşa îşi închipuia Camelia, în pijămăluţa sa verde ca marea invadată de alge şi garizi.

Camelia închipuită de Ştefan prezenta datele unei fiinţe diafane venite de pe altă lume exact ca să-i zdruncine lui creierii. Este drept, Ştefan era individul ai cărui creieri puteau fi uşor zdruncinaţi. Nu trebuia decît să te cheme Camelia, să fii o fiinţă diafană şi să vii din altă lume. La televizor, primul ministru tocmai îl destituia pe ministrul de finanţe, Adi dormea cu faţa la pernă (era obligat astfel să respire prin urechi), o nouă zi se aşeza la linia de start. Ştefan închipuit de Camelia decupă scena şi o piti în pliculeţul cu prezervative – şi gustul acestora deveni dintr-o dată acru.
Dimineaţa se reîntîlniră la cafea. Se străduia fiecare să se aşeze lîngă celălalt şi în acelaşi timp să pară că acesta era ultimul lucru la care s-ar fi gîndit. Nu păcăliră pe nimeni. Cu excepţia lor. Camelia sorbea încetişor rezemîndu-şi capul în palma mîinii stîngi. Ştefan sorbea cu zgomot rezemîndu-şi capul în palma mîinii ei stîngi. Culmea, în palmă era atîta loc încît nici nu s-au zărit. Apoi palma fu închisă şi rămaseră amîndoi în întuneric. O vreme şi în tăcere.

Veniră, în continuare, pe rînd: Adi, omleta de ouă, Vic, pîinea, untul şi gemul. În final şi pofta de mîncare. Ştefan, atent, ungea tacticos felii mici de pîine. Uneori şi degete. Pe toate i le oferea Cameliei, adăugînd, “din inimă”. Camelia se străduia să le înghită între sistole. Une¬ori reuşea. Şi chiuia încetişor, de plăcere. Aflară, mai tîrziu, programul pentru acea zi. Ce trist, nu prevedea nici o oră dedicată lor. Doar lor.

“Aş vrea să-ţi spun tot ce ştiu despre mine. Să te aduc în universul meu, să îmi palpezi singurătăţile. Să asculţi şi tu aşa cum o fac şi eu ECHOES, sau să-ţi cînt, «Help me / I think I’m falling / In love again / When I get that crazy feeling, I know / I’m in trouble again»; crezi că este posibil?”, demară Ştefan pe o autostradă rapidă cu o finalitate incertă.

“Să ştii tot despre mine şi abia apoi să începi să mă cunoşti”, schimbă la un moment dat viteza. Spre ultima treaptă. Camelia îl privea cu o uimire greu de explicat. Dar cum uimirile sînt făcute pentru a fi greu explicate, rămase aşa pentru o vreme, răstimp în care veni autobuzul pentru cea de-a doua călătorie. Acesta frînă brusc exact cînd Ştefan se pregătea să o anunţe că este posibil să i se fi aprins călcîiele. Zgomotul frînelor tran¬sformă declaraţia într-un fum gros de cauciuc ars. Camelia tuşi zdravăn de cîteva ori. Ştefan îi oferi o batistă.

Acela era primul popas. O tabără de vară, toamna. Ştefan şi Camelia, faţă în faţă, privindu-se fără cenzură. Imprimanta EPSON STYLUS 300, măcina următorul text: “Părul încreţit, uşor cărunt, ochi căprui (ochi căprui?), deviaţie de sept, dinţi mici, gură mică, o uşoară undă de tristeţe – proporţie normală, voce blîndă, accent, discurs cursiv, entuziasm moderat, sîni superbi, mîini mici şi pufoase, bluză cu găurele insuficiente, interes”. În metatext se putea citi, însă, “puţin cam gras, prezintă mici complicaţii sociale, pasional, atent, merită, nu merită, nu ştiu”.

Se aşezară pe o bancă, el ar fi vrut să o apuce de mînă. Ea ar fi vrut doar să-i vorbească. Pînă la urmă mîinile rămaseră alături. Iar ea tăcea semnificativ. Se priveau cu un oarecare interes.

Bancul cu VIAGRA fu vedeta zilei. “Domnule doctor, nu-mi vine să cred; pe masă, sub masă, în baie, în bucătărie, în pat, sub pat, pe marginea scaunului, Dumnezeule!” “Şi ea?” “Care ea?” “Ea, cum s-a simţit?” “La dracu’! femeia a uitat să mai vină.” Bărbaţii hohoteau ca nişte armăsari, femeile ca nişte iepe. Logic. Camelia, singură, zîmbea superior. Ştefan fu, din nou, ud.
Seara ajunse înaintea lor. Autocarul sosi pe întuneric, lăsîndu-i pe toţi să se împrăştie. Majoritatea aleseră hotelul. Ştefan şi Camelia, o bancă în faţa primăriei. Mai întîi el i-a aşezat sub fund tricoul său cu METALLICA. Ea s-a aşezat recunoscătoare şi a început să tacă. Apoi vorbiră. “Îmi place de tine”, începu Ştefan timid. Camelia îşi aplecă capul încet spre umărul lui drept. “Pot să te sărut?”, întrebă el cu teamă. Camelia îşi ridică capul privind undeva departe. Nu prea departe, era un întuneric să-l tai cu cuţitul. “Nu vreau să te cuceresc, vreau să ne cucerim împreună”, drese Ştefan puţin busuiocul. Camelia îşi aplecă din nou capul încet spre umărul lui Ştefan. “Ai un păr atît de aspru; îmi place asta”, încercă el să-i facă un compliment. Camelia îşi ridică capul privind de data aceasta ceva mai aproape – era genul de om care nu se păcălea decît o dată. “O să te doară gîtul”, îi mai spuse îngrijorat de ritmul cu care aceasta îşi ridica şi apleca fruntea. Camelia îşi lăsă pentru ultima oară capul pe umărul său drept. “Spune ce vrei”, şopti ea, “la urma urmei ce mai contează, azi este ziua mea”. Surprins, Ştefan îi dărui o floare dintr-o tufă din apropiere. Mai puţin surprins, poliţistul de serviciu îi dărui lui Ştefan o amendă de 300.000 lei, jumătate plata pe loc. Numai că, pe îndrăgostit, pînă şi asta îl făcu fericit.
Aceeaşi bancă, acelaşi parc, aceeaşi zi, dar dis-dis de dimineaţă. Bruma se aşeza generos pe creştetele lor. Arătau ca doi bătrîni surprinşi de propria lor tinereţe închipuită. În plus, orologiul primăriei porni brusc să bată din 20 în 20 de minute. Unele legende spun că atunci, prima oară. Altele nu. Ştefan şi Camelia se amuzau teribil de o aşa întîmplare. Apoi se ţinură de mînă. Apoi de după umeri. Străbăteau drumul înapoi, spre hotel. În blocurile din jur lumini răzleţe începeau să se aprindă. Oamenii se pregăteau să plece. Ştefan şi Camelia se pregăteau să vină.

Fu un somn scurt fără convulsii. Adi îl mişcă încetişor şi-l invită la masă. Nu-l durea gura, nu plătea el. Ştefan se trezi pentru că, oricum, nu mai putea să doarmă. În sufletul lui lucrurile aşezate cîndva într-o anumită ordine, plecaseră de mult. Iar golul era încet, încet înlocuit de o tinereţe care se pregătea să o întindă. Cu el cu tot.
Camelia dormi ceva mai mult. Cu cinci sau şase minute. Pe ea nu o trezi nimeni, în mod explicit. Trăia doar vaga impresie că nişte lucruri cîndva ordonate, se învălmăşeau acum undeva în fiinţa ei tulburînd-o. Dovadă că prin cap îi treceau numai gînduri tîmpite. Ca acesta, “o fi vreun Zburător?” Se ridică în capul oaselor şi se privi în oglindă. Se întrebă cu teamă, “a observat?” Pijamaua ei verde ca marea invadată de alge şi garizi, îi răspunse cu siguranţă, “eşti la fel de frumoasă”. Şi Camelia îşi strînse pijamaua la piept atît de tare încît, brusc, la etajul superior, Ştefan începu să sughiţe.
Ajunseră ultimii. Pentru ceilalţi micul dejun era pe terminate. Cu puţină şansă, putea fi şi pentru ei. Un ospătar antipatic le aşeză fără chef pe masă, tacîmurile, şerveţelele, pîinea, ceaiul, cabanoşii, untul şi gemul. În final şi o privire dispreţuitoare. De ospătar. Camelia înghiţea încetişor mici bucăţele de pîine, sorbea mici volume de ceai şi privea pierdută undeva spre fereastră. Sau spre interiorul său răvăşit – nu-i plăcuse niciodată dezordinea. Ştefan nu înghiţea nimic, în schimb o privea uimit pe Camelia. În dimineaţa aceea era atît de urîtă. O undă de şoc se freca obscen de sentimentele lui şi acesta găsea că nu avea nici un motiv să-i reziste. Muşcă fără nici un preaviz o felie mare de pîine cu unt, aproape cu ură. A doua muşcătură fu ceva mai calmă. La a treia se gîndi că fiecare femeie are momente în care este urîtă. La a patra muşcătură întîlni într-un mod dureros degetul inelar. Iar ultima gură de ceai îi smulse simultan un zîmbet – se îndrăgostise cu adevărat.
“Tu, ce-i?”, îl întrebă Camelia. “Tu eşti, de fapt, o femeie frumoasă; uneori, însă, ochii mei sînt atît de urîţi”. Un rictus sinucigaş căzu secerat pe unul dintre colţurile gurii ei, “a observat”. Apoi rîse sănătos. De ce atît de des?

“Nu te bucuri că este ziua ta?”, încerca să se mire Ştefan de ceea ce credea el că se întîmplă. Pentru el, o zi de naştere însemna surprize dinainte cunoscute (bine, la fel de plăcute), un chef monstruos şi o noapte de nesomn. Era în acelaşi timp şi fericit şi trist. Camelia nu-i răspunse pentru că nu avea ce. Dar, în schimb, întinse mîna şi-i mîngîie barba. Barba căpătă brusc o tentă roşiatică, se încinse şi în scurt timp luă foc. Flăcările îi înconjurară iute faţa precum o scufie de seară. Pentru foarte scurtă vreme gîndi că poate venise vremea să doarmă un pic. Arăta chiar caraghios. Camelia începu să rîdă. Flăcările se stinseră, barba reveni la culoarea iniţială şi comandară imediat pizza.
Ştefan o evită aproape întreaga după amiază. În cele trei zile de cînd se cunoscură, reuşise pe rînd şi fără nici o omisiune să o cunoască, să se îndrăgostească şi să devină gelos. În jurul prînzului ura deja din toată inima trei bărbaţi, dintre care unul impotent şi urît, altul neserios şi ultimul prieten. Se retrase în cameră, deschise televizorul şi se băgă sub pătură. Trebui să-l convingă pe Adi că îi este rău, motiv pentru care produse o uşoară vomă pe colţul noptierei. Adi şterse, ridică din umeri şi ieşi – peste cîteva ore urmau să se decerneze premiile. Camelia se desprinse greu de concurentul neserios şi privi îngrijorată spre ceasul primăriei. Nu arăta o oră chiar exactă. În plus, continua să bată din 20 în 20 de minute. “De ce nu vine?”, se întreba Camelia. “De ce naiba să mai merg?”, se întreba şi Ştefan. “Fără el nu are nici un farmec”, raţiona cartezian Camelia. “Nu are nici un rost”, raţiona şi Ştefan. Ilogic. “Dă Doamne să vină”, aruncă Camelia o ultimă rugă şi intră în sala de festivităţi. Domnul dădu şi Ştefan intră. La cinci minute după.

Omuleţul îi înmînă Cameliei o floare, o diplomă şi un plic cu bani. Camelia le strînse pe toate în mîinile ei mici şi pentru că nu avea cu ce mai răspunde mîinii întinse, scoase limba. Omuleţul scoase şi el limba, dar farmecul gestului era însutit mai redus. Apoi Camelia se retrase într-un colţ retras, retras, acolo unde n-ar fi putut să o găsească decît vreun eventual prinţ. Şi prinţul veni, îmbrăcat neglijent, ciufulit şi măcinat de îndoieli specifice rangului. Ştefan se înghesui şi el în cotlonul retras şi ambii conveniră că le era foarte bine. Camelia se lăsă sărutată o dată pe obraji şi de două ori pe frunte ceea ce însemna deja foarte mult. Ştefan pocni din degete şi sala de festivităţi dispăru fără urmă. Dispărură împreună cu aceasta: juriu, invitaţi, 10 sticle de Coca Cola, 12 scaune, un tramvai numit dorinţă, trei dinţi din faţă, o fată şi doi grădinari. Într-un tîrziu şi ei.
Noaptea se consuma pe sine cu un calm englezesc. Comitatul Yorkshire. Peste trei ore aveau să plece fiecare. În direcţii nu întîmplător opuse. Liniştea din hol era din cînd tulburată de bîzîitul unui neon defect. Pe fotolii, faţă în faţă, Ştefan şi Camelia îşi istoveau cu fervoare tăcerile. “Vrei să te bugiulesc?”, îl întrebă Camelia privindu-l aşa cum nu îl mai privise niciodată – din semiprofil stînga sus. “Poftim?”, îşi permise să fie surprins Ştefan; tocmai îşi lega şireturile şi se gîndea la gestul femeii de a-l invita la o ultimă întrevedere – n-ar fi crezut. “Vrei să te bugiulesc?”, repetă Camelia cu un surîs matern. “Ce-i aia?”, se miră Ştefan încreţind matur din sprîncene. Îi plăcea atitudinea asta, dar îi reuşea foarte rar. Numai cînd era trezit brusc din somn. “Să îţi frecţionez lobii urechilor; este ceva foarte plăcut”. Şi Camelia porni să-l bugiulească pe Ştefan. Acesta îşi lăsă capul pe picioarele ei, închise ochii şi gîndi că ar fi fost minunat dacă în acel moment ar fi îndrăznit să moară. Camelia îl privea dulce. Pancreasul ei părea gata să explodeze. Observă că nu-şi mai aminteşte de cînd nu a mai alintat astfel un bărbat. Cinci ani? Şase? Şi cîte probleme după. “Gata, mi-e teamă să nu te stîrnesc” şi îi ridică capul la nivelul buzelor. Nu-l sărută, în schimb îi stoarse cu grijă un coş. Coşul secretă lichidul gălbui, iar Ştefan se simţi sfîrşit. Ca după o noapte de dragoste.

“Îţi place să dansezi?” îl întrebă Camelia schiţînd cîţiva paşi. “Nu, dimpotrivă, am oroare de aşa ceva”, eschivă Ştefan, executînd o răsucire dublă terminată în fund; “ţi-am spus eu?”. Camelia îşi roti apoi fizicul într-o piruetă prelungită. Din cînd în cînd ridica mîinile deasupra capului. Din cînd în cînd, nu. Spuse, “întotdeauna mi-am dorit să devin dansatoare; cîndva chiar am practicat dansul, cred că în studenţie” şi se angajă într-o foarfecă extrem de pretenţioasă. Ştefan gîfîia deja imobilizat într-o cumpănă ale cărei osii înţepeniseră. “Dansul, draga mea, este o chestie pe care o ai sau nu o ai. Precum o mînă; sau o durere de măsea”. Osiile scîrţîiră sinistru dar salvator, Ştefan începuse să ia apă. Camelia evolua acum pe vîrfurile picioarelor – o lebădă ceva mai greoaie dar în mod cert mai apetisantă. Fără sos. “De fapt tu nu ai decît un complex ordinar; ţi-e teamă să nu te faci de rîs”, puse ea punctul pe i. La timp. “Ce bine mă cunoşti”, se amuză Ştefan prăvălit într-o cavalcadă de noi şi unice figuri, ceva între balet şi spasm. La final cortina căzu simplu. Iar sala era de mult goală.
Camelia scoase din geantă un măr. “Am numai unul, vrei şi tu?”. Ştefan o refuză politicos; în realitate îl dureau dinţii. Mărul fu muşcat cu o poftă biblică iar privirile ei deveniră tot mai insistente. Pe undeva chiar complete. “Ştii ce mănînci tu acum?”, o întrebă Ştefan zîmbind pradă unui gînd trădînd un spirit ludic. “Nu, spune-mi tu”, îi răspunse Camelia ghicind bucuroasă jocul. “Ştefan cu măr”. “Nici nu ştii cîtă dreptate ai”, îi spuse Camelia, pitind cotorul într-o glastră cu flori şi pe Ştefan într-un colţ în dreapta aortei. Într-adevăr, Ştefan nu ştia. Şi îi ură noapte bună. Undeva, la marginea oraşului cîntau cocoşii. Ca după o cură de antibiotice.

În taxiul ce îi conducea la gară, Ştefan şi Camelia se ţineau de mînă. Atît de strîns încît incinta se umplu cu fum iar şoferul de draci. “N-aţi avut timp pînă acum?”, îi întrebă cu năduf ştergîndu-se la gură. Unele întrebări cad aşa aiurea. Camelia îşi lăsă capul pe umărul lui Ştefan şi îşi jură că nu îl va ridica de acolo niciodată. Ca de obicei jură strîmb. Ştefan o cuprinse de după umeri şi se apucă să-i spună un banc. Cel cu pedofili. Rîsul se transformă în plîns şi plînsul într-un soi de rimel solubil. Haina aceea avea să nu mai fie spălată nicodată. Ştefan îl rugă pe taximetrist să facă încă un tur al oraşului. Şi încă unul. Apoi opriră la gară. Trenul pleca peste o oră. Ora aceea urma să plece pentru totdeauna.
Cornurile erau reci, tari şi fără gust. Copiau pe undeva o anumită stare de spirit. Ştefan şi Camelia ocupau bancheta neprimitoare a trenului de persoane. Luminile gării încercau să izgonească întunericul de afară. Acesta, îngrozit, îşi găsi culcuş chiar în vagonul 6, de Cluj. “Să-mi scrii!”, încercă Ştefan să ţină în dinţi capătul de funie mucegăită. “O să-ţi scriu, dragul meu”, trăgea şi Camelia. Cu aceeaşi lipsă de succes. Mîinile se căutau cu disperare şi nu se găseau. “Sîntem nişte adolescenţi fără minte”, spuse Camelia, aducîndu-şi brusc aminte că este un om matur. “Ba sîntem nişte maturi fără pic de curaj”, îi replică Ştefan, adolescentul credul. “Ţi-am spus vreodată că te iubesc?”, spuse mai apoi, tot Ştefan. Îi venea să rîdă. “Nici nu am avut timp”, îi răspunse Camelia încetişor. Îi venea să plîngă. “Îmi vine să plîng”, adăugă. “Şi ce te reţine?”, se miră dezinteresat Ştefan. “E cazul?” Trenul şuieră de trei ori.

O ultimă îmbrăţişare. Atît de lungă încît nu i se vedea capătul. Poate doar o luminiţă… Apoi Ştefan coborî şi se instală în faţa ferestrei. “Să-mi scrii!”, repeta în neştire. “Îţi promit”, repeta şi Camelia. Cu ştiinţă. Trenul începu să ruleze greoi ca o zi pierdută aiurea. Oricare. Ştefan făcea cu mîna, Camelia făcea cu mîna, o mulţime de oameni făceau cu mîna. O pădure de mîini se unduia în bătaia unui vînt neprietenos. Mîna Cameliei se făcea din ce în ce mai mică, pînă cînd nu mai rămase din ea decît o imagine distorsionată. Imediat apăru şi mira.

Brusc se făcu frig. Anumite lucruri care, cîndva, zăceau ordonate într-un suflet normal plecară într-o lungă şi necunoscută călătorie. Locul lor fu luat de o tinereţe pierdută. La trei ore după, răsări soarele. Iar după încă doisprezece apuse. Orologiul primăriei încetă să mai bată din 20 în 20 de minute. Se şopteşte că pentru totdeauna.

\end{otherlanguage}
\end{rightcolumn}
\end{paracol}

\end{document}
`

Per fare questa prova ho preso due testi che ho trovato in rete.